Godeni

Şcoala şi Cultura

 

ŞCOALA

Documente care să ateste data precisă a existenţei unei şcoli înainte de 1845 nu cunoaştem, doar din mărturisirile unor bătrâni ca I.C. Mălăncioiu (Amărâtul) şi I. Dumitraşcu (***al paracliserului) susţin că: primul, şcoala a existat încă de la începutul secolului al XIX-lea în amvonul bisericii unde copiii, care voiau fără obligaţie şi programă şcolară, puteau învăţa alfabetul pentru a putea citi ceaslovul, al doilea, susţine că tatăl său care a urmat cursurile şcolii de paracliser la Câmpulung a învăţat să scrie şi să citească, deci clasele primare le-a făcut la şcoala din Godeni, pe la 1830-35. Nu cunoaşte şi nu ştie cine a fost învăţător şi unde a existat şcoala.
În cartea „Învăţământul în Muşcel în secolele XVII - XIX” de Gh. Pîrnuţă, I. Radu şi I. Lupu există menţiunea că în 1845 din cauza îndărătniciei şi a relelor năravuri fuseseră îndepărtaţi învăţătorii din satele: Albeşti, Drăghici, Godeni, Poenari, etc. Cine a fost învăţător nu se menţionează în istorie. Din mărturisirile lui I.C. Mălăncioiu rezultă că acest învăţător care nu s-ar fi ţinut de treabă a fost Bucur Isbăşoiu din Albeşti care venea târziu la şcoală şi nu avea decât 6-7 copii, nu se ducea prin sat să-i aducă la şcoală, pleca zilnic la Albeşti sau erau zile când nici nu mai venea.
 Învăţământul începe să se organizeze pe temeiuri mai bune pe la 1870 când locuitorul P. Proca cedează o casă nelocuită proprietate personală pentru nevoile şcolii comunale şi ca învăţător vine Iosif Catrinescu. Casa se află pe locul actualei case de la numărul 280 - Proculeşti. Aici şcoala va funcţiona până în 1890 când casa se va dărâma din lipsă de îngrijire.
Pe la 1880 vine învăţătorul Nicolae Diaconescu care va găsi un nou local de şcoală, la o rudă a sa, pentru a nu pierde postul de învăţător, la Petre Diaconu (Valea Lucetului). Din cauza condiţiilor insalubre, până se va ridica un local de şcoală nou, şcoala se mută în nişte odăi ale locuitorului Petre Cîrstea - în Gorleşti, unde comuna plătea chirie.
În 1898 începe construirea primului local propriu pentru şcoală pe locul unde a fost straja veche. Construcţia a fost executată de meşteri italienei care au făcut-o simultan cu cea de la Berevoieşti. Şcoala este terminată după doi ani, în 1900 - unde va începe să funcţioneze cu două posturi - unul de învăţător unde preda Nicolae Diaconescu cu cinci clase - băieţi - şi altul de învăţătoare pentru clasa de fete. Postul de învăţătoare nu s-a ocupat, fetele, fiind foarte puţine, învăţau la un loc cu băieţii.
În 1906 se creează un al III-lea post de învăţător pe care îl va ocupa Al. Manu. Acesta va sta până în 1922.
După această dată (în 1926 iese la pensie şi Diaconescu. care se apucase de băut) vin Moisescu, Chiriachiţa, Turbatu, Gh, Gordescu şi soţia sa.

Nu cunoaştem date exacte despre începutul şcolilor pe raza comunei noastre. Ele sunt aproximative. Ştiutorii de carte s-au semnalat de timpuriu. Până la înfiinţarea şcolii din Godeni admitem că primele noţiuni de scris şi citit s-au primit la schitul Ciocanul, unde dascălii de strană aveau datoria să înveţe slovele pe viitorii avocaţi şi ceea ce aveau datoria să înveţe. Astfel, preotul Ion din Albeşti mărturisea la 1802 că în jurul anului 1780 a învăţat carte la Schitul Ciocanul căci spunea: „Aşişderea şi popa Ion ot sat Albeşti, duhovnicul, adeverez cu această scrisoare la mâna jeluitorilor acestora, anume diacon Radu şi Ion ot tam că în vremea trecută aflându-mă la schitul Ciocanul din mica copilărie şi acolo am crescut şi am învăţat carte şi m-am şi pregătit”. Printr-un alt zapis se poate vedea în ce condiţii se primea învăţătura, care dura cel puţin un an, învăţătorul fiind stariţul: „Adică eu care mai jos mă voi iscăli dau acest zapis al meu la cinstita mână a sfinţiei sale părintelui Neofit precum să se ştie fiindcă m-am învoit cu sfinţia sa de a primii un copil al meu la învăţătura cărţii, cum se şi scrie şi în faptul învăţăturii m-am învoit cu sfinţia sa să-i dau un pogon de loc de arătură în luncă, adică danie schitului. Asemenea şi pentru băiat să n-am voie a-l lua până ce va eşi desăvârşit că aşa ne-am fost învoit, asemenea şi pentru mâncare să fiu tot eu îngrijitoare într-acest următor an”. Acest act este din 16 decembrie 1834 şi este semnat de Zoiţa a lui Vasile Proca din Berevoieşti (Ambele acte au fost publicate de Aurelian Sacerdoţeanu în satudiul său „Schitul Ciocanul”, Glasul bisericii nr. 5-6/1963, pag. 502-514). Un înscris al Joiţei a lui Vasile Proca lămureşte şi mai bine această problemă: „Adică eu care mai jos mă voi iscăli dau acest zapis al meu la cinstita mână a sfinţiei sale părintelui Neofit precum să se ştie, fiindcă m-am învoit cu sfinţia sa de au primit un copil al meu la învăţătura cărţii cum se şi scrie în faptul învăţăturii, m-am învoit cu sfinţia sa să-i dau un pogon de loc de arătură în luncă, adică danie schitului. Asemenea să nu am voie a-l lua până ce va ieşi desăvârşit că aşa ne-am fost învoit. Asemenea şi pentru mâncare să fiu tot eu îngrijitoare într-acest următor an. Şi pentru încredinţare m-am iscălit şi la facerea acestui zapis au fost şi la alte obraze care se vor iscăli (1834 decembrie 16).
Eu Joiţa a lui Vasile Proca ot Berevoieştii Pământeni adeverez. Eu Crasane martor. Eu Stoica sin popa martor. Şi am scris eu Iona monah cu zisa numiţilor şi martor (Ambele acte au fost publicate de Aurelian Sacerdoţeanu în satul său „Schitul Ciocanul”, Glasul bisericii nr. 5-6/1963, pag. 502-514). Şi dintr-un zapis şi din celălalt se constată că la schit se preda învăţătură în mod obişnuit dar costa foarte mult. Dacă aria de atragere la învăţătură a schitului se întindea până la Albeşti, nu văd pentru ce n-ar fi cuprins şi Godenii care se aflau mai aproape de schit sau cel mult la egală distanţă (A sed vedea Alexandru Doaga, etc, Localităţile Argeşului, 1971, pag.65 şi 241).
După înfiinţarea şcolii, învăţătura a fost dată pe seama dascălilor de biserici. Aşa se explică că în Godeni cei dintâi învăţători au fost dascălii de biserici, care au fost Constantin Vlăduţă de la care se păstrează acte transcrise, iar Gheorghe Vlăduţă a fost mai târziu notar, cârciumar şi factor poştal. El semna Gheorghe Constantinescu. Despre aceşti cei dintâi învăţători ai satului se cunosc puţine date. Despre Constantin Vlăduţă aflăm dintr-o listă de enoriaşi din 1945, că era candidat, adică învăţător. La 25 mai 1849, se împrumută la Ionoţă Dumitrache cu suma de 42 de lei: lei patruzecişidoi adică patruzeci şi doi, m-am împrumutat la Ion Dumitrache din satul nostru Godeni şi spre a fi adevărat i-am dat această adeverinţă la mână în soroc de acum şi până la Sumpietru şi atunci să am a-i răspunde banii nesilit şi am iscălit”.
Şcoala şi-a făcut în scurt timp reputaţie pentru că au urmat aici şi elevi din alte sate, dar aceasta o putem dovedi numai cu cataloagele de după 1870. Primul sediu al şcolii a fost în uliţa Proculeşti, o casă ţărănească după moda timpului, compusă din trei camere, aşezată pe proprietatea statului. Ea se găsea în Proculeşti unde se găseşte astăzi proprietatea lui Petre David. Clădirea era compusă din trei camere: una mai mare- sala de clasă şi două mai mici, una pentru cancelarie şi una pentru dormitul învăţătorului; ferestrele erau prevăzute cu geamuri, deşi în sat se mai folosea în locul acestora hârtii şi băşici de porc (Ion Cârstea, fost monitor; mărturie culeasă în 1946). Copiii învăţau scrisul la masa cu nisip. Literele erau scrise pe o tablă mare de lemn cu vopsea; copiii făceau literele arătate de monitor cu o vergea mai întâi în aer şi apoi pe nisip. Când scriau a doua literă, netezeau nisipul cu o scândurică. În clasă erau mai multe bănci sau mese de nisip. Băncile sau mesele aveau nişte şipci pe margine ca să nu cadă nisipul. Monitorul clasei controla lucrarea; unde nu era litera bine făcută o ştergea; copiii erau datori să o facă din nou. Treceau apoi la altă literă. Monitorii se alegeau din cei mai mari. În fiecare sâmbătă se făcea controlul curăţeniei; Joia după masă nu se învăţa. Semicercul era o jumătate de cerc agăţat cu două cârlige de perete. Copiii, când erau ascultaţi se aşezau în jurul semicercului. Rostul acestora era ca să dea posibilitate copiilor ca să stea ordonat. Ei citeau după carte; fetele la început nu urmau la şcoală. Şcoala nu a dat certificate multă vreme. La sfârşit de an avea loc serbarea. Se spuneau poezii scurte. Nu se jucau piese şi nu se făceau coruri. Învăţătorii nu ţineau cuvântări. Pentru lipsă de la şcoală trebuia să se aplice amenzi, dar nu se aplicau, învăţătorii în aplicarea amenzilor treceau pe unii cu vederea. De îndată ce clădirea din uliţa Proculeştilor a ajuns în stare de ruină, era normal să se găsească altă clădire. S-a găsit casă cu chirie în valea Sucetului, unde şcoala a funcţionat vreo 15 ani (1880-1895); s-a mutat apoi în Godeşti în casa lui Ion C. Cârstea; aici a funcţionat până în 1898, când s-a mutat în local propriu. Acest local a fost extins în 1937, populaţia şcolară crescând. După 1864 au funcţionat ca învăţători diriginţi: şi mai târziu directori:  Iosif Solomonescu (1864-1870); Dumitru Rădulescu (1870-1878); Bucur Isbăţoiu (1878-1882); Ion Catrinescu (1882-1886); Nicolae Diaconescu (1886-1920); Alexandru Manu (1920-1924); Gheorghe Godescu (1924-1937); Ion Turbatu (1937-1944), Vasile Frăţilă (1944-1948); Aurel Gh. Cândea (1948-1958); Constantin Maruda (1958-1960); Aurel Cândea (1960-1970); Mihai Dumitrache (1972-…..     ). Iosif Solomonescu era din Valea Mare; Dumitru Rădulescu era din Bughea; Bucur Isbăşoiu era din Albeşti; Ion Catrinescu era din Dragoslavele; restul, localnici sau deveniţi localnici, cu excepţia lui Ion Turbatu, care era stabilit în Mărcuş: Menţionăm şi alte cadre care au funcţionat sau funcţionează încă la această şcoală: Filica Turbatu, Chireaţa Godescu, Ion Popescu, Gheorghe Dumitrache, Pompilian Gheorghe, Maria Savu, Maria Ghizdaveţ, Florica Hera, Maria Sănduţă, Mihai Dumitrache, Gheorghe Bulescu, Ion Amzică, Pătraşcu, Vişoiu devenită Stanciu, Burlănescu, Dorinel Diaconu. Ţcoala a dat multe elemente care au obţinut frumoase realizări, urmând şcoli superioare: medici, ingineri, profesori, învăţători. Reţinem unele nume de medici: Gheorghe Diaconescu, Iulian Manu, Eugen Proca, Mihai Proca; ingineri: Haralambie Schiteanu, Ion Popescu, Cornel Mălăncioiu; ofiţeri: Nicolae state, general maior; Pavel Proca, colonel; Ion N. Stătoiu, Ion Diaconu, locotenenţi colonei pensionari; învăţători: Nicolae Diaconescu, Petre Diaconescu, Petre Manu, Nicolae Mălăncioiu, Nicolae Godescu, Gheorghe Manu, Maria Potcoavă, Ion Mihalcea, Ion Arsene, Vasile Frăţilă, Gheorghe Hera, Aurel State.

Grădiniţa de copii
În 1930 s-a înfiinţat Grădiniţa de copii. La început nu a avut local propriu; a funcţionat fie în localul şcolii, fie în clădiri închiriate. În prezent dispune de un frumos local propriu, În perioada de început a funcţionat ca educatoare Fifi Bâja, iar mai târziu şi o lungă perioadă de timp, Maria Sănduţă.

Organizaţia de pionieri
Despre pionierii acestei şcoli presa judeţeană scrie astfel: „Astăzi într-un microbuz  a luat drumul Braşovului, drumul atât de pitoresc şi cu un trecut atât de bogat, un grup de pionieri din Godeni: Godea Ecaterina, Proca Aurora, Hera Mihaela, Pătru Gheorghe, Savu Dan, Roşu Ion, Cârstea Constantin, David Tinele şi alţii. Unii dintre ei ne sunt deja cunoscuţi, dintr-o emisiune a televiziunii din 5 martie a.c., când se prezintă un fragment din spectacolul de teatru de păpuşi „Orele lui Mihuţ”, unul din cele şapte spectacole de acest gen, realizate de pionierii din Godeni” (Situaţia din 1974).
Tot în legătură cu şcoala menţionăm că o parte din învăţătorii, fii ai satului care au învăţat copiii din Godeni sau în alte sate, au învăţat la Şcoala Normală în Bucureşti sau în Câmpulung, aceeaşi şcoală, înfiinţată în 1869 în Bucureşti şi transferată la Câmpulung, în 1895: Petre C. Diaconescu a absolvit în 1883 şi a funcţionat în Berevoieştii Ungureni; Alexandru I. Manu a absolvit în 1904 şi a funcţionat în Godeni şi Dobrogea; Petre C. Manu a absolvit în 1905 şi a funcţionat în Zăvideni-Vâlcea; Ion N. Diaconescu, a absolvit în 1912 şi a funcţionat în Malu. Gheorghe C, Manu a absolvit în 1913 şi a funcţionat în Câmpulung; Ion Mihalcea a absolvit în 1913 şi a funcţionat în Berevoieştii Ungureni; Nicolae P. Mălăncioiu a absolvit în 1919 şi a funcţionat în comuna Bughea de Jos; Ion Toma Arsene a absolvit în 1925 şi a funcţionat în comuna Broşteni - Dâmboviţa; Petre Ion Manu a absolvit în 1934 şi a funcţionat în învăţământul secundar ca maestru de desen; Gheorghe Ion Hera a absolvit în 1937 şi a activat în industrie; Aurel I. State a absolvit în 1940 şi activează în învăţământul teoretic; Gheorghe D. Dumitrache a absolvit în 1941 şi activează la şcoala din Godeni.
În anul şcolar 1958-1960 dăm situaţia clasei a VII-a cu titlu de document pentru acea perioadă. Diriginte, Gheorghe Dumitrache; profesor de limba română, Aurel Cândea; profesor de istorie, Aurel Cândea; profesor de constituţie Aurel Cândea; profesor de limba rusă Maria Albu; profesor de matematică Gheorghe Dumitrache; profesor de fizică, Gheorghe Dumitrache; profesor de chimie, Florica Hera; profesor de ştiinţele naturii, Florica Hera; profesor de cunoştinţe agricole, Florica Hera; profesor de geografie, Maria Albu; profesor de desen, Maria Albu; profesor de muzică Constantin Maruda; profesor de educaţie fizică, Gheorghe Dumitrache. Situaţia din prezent a elevilor: Aldea N. Pavel, mecanic; Aldea I. Virginia, gestionară; Amzică N. Ion, profesor de fizico-chimice; Amzică Gh. Ştefan, mecanic; Arsene N. Elena, inginer; Arsenescu Gh. Marcel; Arsene P. Maria, gestionar; Băgneanu V. Marilena, învăţătoare; Burciu N. Stela; Costea Gh. Gheorghe; Diaconu N. Nicolae, tehnician; Dumitrache Gh. Carmen, gestionară; Dumitraşcu I. Ion, funcţionar; Gheorghe I. Dorinel, profesor de matemetici; Ghizdaveţ I. Nicolae, inginer; Herescu A. Gabriela, gestionară; Manu A. Alexandru, electrician; Manu I. Aurel, şofer; Manu M. Doina, învăţătoare; Manu C. Gheorghe, tâmplar; Mareş I. Aurelia, laborantă; Marghitoiu Iulian, mecanic auto; Marghitoiu I. Gheorghe, şofer; Mălăncioiu P. Doina, profesoară; Mitroi T. Elena, tehniciană; Neagu D. Cristian, mecanic auto; Pătru P. Paulina, gestionară; Poştoacă Ion, electrician; Preoteasa I. Maria, casnică; Proca A. N. Marin, mecanic auto; Schiteanu I. Magdalena, casnică; Stanciu P. Iuliana, funcţionară; Ghizdaveţ N. Maria, funcţionară.
Situaţia personalului didactic la şcoala de 10 ani (Situaţia din 1974): Dumitrache F. Mihai, director al şcolii de 10 ani din satul de centru Godeni, coordonator al activităţii şcolare pe comună, profesor de limba română şi secretar al societăţii culturale „Luceafărul”. Bulesc Gheorghe, învăţător gradul II, comandant instructor de pionieri, profesor de educaţie fizică, animator al teatrului de păpuşi. Dumitrache Gheorghe, învăţător gradul II, profesor de matematici, animator al formaţiei de teatru. Gheorghe Pompilian, învăţător, profesor de istorie şi muzică. Amzică Ion, profesor de fizico-chimice, originar din satul Malu-a organizat un frumos laborator în localul şcolii noi. Hera Florica, învăţătoare, profesoară de istorie şi geografie. Vişoiu Lucreţia, profesoară titulară pentru limba română şi responsabilă cu biblioteca şcolii. Pătraşcu Amzică Maria, profesoară de ştiinţele naturale, biologie şi agricultură, a înfiinţat primul laborator de biologie, conţinând în cea mai mare parte material colecţionat din Marea Roşie. Maruda Constantin- învăţător, director al Căminulşui Cultural în satul de centru, coordonator al muncii culturale pe comună, locţiitor al secretarului comitetului de partid comunal. Popescu Jan, învăţător gradul II, secretar al organizaţiei de partid pe şcoală. Ghizdaveţ Mari, învăţătoare, organizator sindical. Savu Maria, învăţătoare, secretar al Comisiei de Împăciuire din satul Godeni.

ACTIVITATEA CULTURALĂ

Căminul cultural „Luceafărul” devenit mai târziu Godeni, a fost înfiinţat la 14 aprilie 1931. Prin munca desfăşurată aici s-au obţinut realizări în domeniul culturii. S-a înjghebat o bibliotecă, s-a primit ceva inventar agricol şi s-a organizat corul şi muncă deosebită s-a desfăşurat în sensul conservării trecutului istoric. La 28 martie 1940 s- luat hotărârea să se depună toată stăruinţa pe lângă profesorul Gheorghe Şapcaliu şi preotul Ion Răuţescu să tălmăcească actele comunei. Primul nu şi-a mai adus contribuţii noi, el tradusese mai multe acte ale satului mai înainte, căci peste un an va muri-ultimul a tradus mai multe acte în legătură cu Moşoroaele, Din vechea conducere a Căminului Cultural au făcut parte: Petre I. Cârstea, Nicolae Dumitrache, Ştefan Becuţ, Ion Turbatu, Ion C. Mălăncioiu, Ion Schiteanu, Petre C. Dumitrache. Mai târziu au depus activitate fructoasă Gheorghe Dumitrache şi Liviu Proca.

Dintre formaţiile Căminului bune rezultate a avut echipa de teatru în care au activat: Nicolae Dumitraşcu-Tiriniţă, Aristide Dumitraşcu, artist din teatrul lui Tănase. Aceştia erau înzestraţi cu darul comicului. Au mai fost şi alte talente: Nicolae Hera (Liţă), Nicu Marghitoiu, Nicu Dumitraşcu, Tatiana Dumitrache.
Echipa de dansuri prin rezultatele obţinute a adus aminte de virtuoşii dansatori ai satului, generaţia lui 1880-1885: Năstase N. Sandru, Gheorghe Ţuţi, Nicolae al Ţiţii, Gheorghe Ispas (Belcioi) şi Din al lui Ghică. Echipa de dansuri din anii 1958-1960, funcţionează cu un număr de talente talentate: Vănică Popa, Ino Popescu, Aurică Mălăncioiu, Ion Diaconu şi Alexandru Herescu, având ca partenere pe : Lenuţa Hera, Nuţa State, Vetuţa Manolescu, Vetuţa Ghizdaveţ şi Mioara Mirea. În cadrul căminului cultural a activat şi echipa de flautişti şi clarinetişti:Ion Diaconu, Nicolae Dumitrache, Petre Stătoiu, Alexandru Diaconu, Ino C. Mălăncioiu, Gheorghe Dumitrache, Nicolae Schiteanu şi Ion A. Mălăncioiu.
Brigada artistică de agitaţie a activat sub conducerea lui Liviu Proca şi Gheorghe Bulescu.
Căminul Cultural după 1955 şi-a desfăşurat activitatea sub conducerea lui Liviu Proca, Gheorghe Dumitrache şi Constantin Maruda (Arhiva Căminului Cultural şi mărturii orale).
Lăutarii care au cântat în comună au fost localnici cât şi din cei recrutaţi din alte sate. Dintre localnici amintim: Nicolae Dumitrache (Mort în 1958. A deprins cântatul de la Grigore Aurel din Capu-Piscului. A fost preferat singur, în locul tarafelor complicate), Petre Stătoiu. Alexandru Diaconu (Mort în decembrie 1976. Nu era un virtuos dar era acceptabil), Nicolae Popa, Florian Ispas; din cei angajaţi din alte localităţi, amintim: Ghică şi Nicolae Pârlici, Tache Murgilă, Fraţii Nicolae şi Constantin Murgilă.
Dintre artişti menţionez pe Aristide Dumitraşcu şi preorul Gheorghe Manu. Acesta neavând pregătire temeinică, a devenit static. Dintre poeţi: Petre Geantă, fraţii Miecea şi Liviu Proca, Nicolae Schiteanu, Ileana Mălăncioiu şi Ion Dumitrache.
Menţionăm bătrânii care cunoşteau diverse lucruri din istoria satului: Elisabeta Argeşeanu de 70 de ani, muncitoare; Cârstea Constantin Ion de 80 de ani, agricultor; Ion Gheorghe Costea de 65 de ani, brutar; Ion I. Dumitrache de 80 de ani, agricultor; Ion N. Dumitraşcu de 80 de ani, cârciumar; Ion V. Dumitraşcu de 65 de ani, brutar; Ion Grigore Ghizdaveţ de 80 de ani, agricultor; Păuna I. Ghizdaveţ de 70 de ani, casnică; Ion D. D. Gheorghe de 75 de ani, agricultor; Constantin Gh. Mălăncioiu de 80 de ani, agricultor; Maria I. Niculescu de 85 de ani, casnică; Gheorghe Gh. Pantilimon de 65 de ani, brutar;Stanca Savu de 80 de ani, casnică; Nicolae Mareş Stanciu de 80 de ani, brutar; Năstase Sandru de 90 de ani, agricultor; Ion Văleanu de 80 de ani, agricultor; Toma Vlăduţă de 80 de ani, muncitor; Ion Vlăduţă de 75 de ani, brutar.

Producţiuni culte
În afară de cântăreţul popular anonim, în satul nostru au fost şi cântăreţi mai evoluaţi ca: Petre Geantă, Nicolae Schitenu, om simplu, fără pregătire intelectuală; acesta păştea vitele şi scria versuri; a scris şi o piesă de teatru; nu are cultură poetică dar versurile lui dovedesc simţire. Poeţi mai evoluaţi sunt fraţii Mihai şi Liviu Proca. Dar poet în adevăratul înţeles al cuvântului, este Ileana Mălăncioiu, premiată de revista „Luceafărul”, ale cărei poezii mai cunoscute sunt: „Fântâna”, „Ursul”, „Păsările câmpului”, „Cântecul cucului”, „Un fel de chemare”, „Iluzionism”, „Obicei”, „Ritual”, „Naşterea cerbului”.
În „Fântâna”, Poeta prezintă peisajul câmpenesc al amurgului:
                        E seară, iubite, nopţi lungi de întuneric
                        Pe culmile albe încep să coboare
                        O lume de apă încet îşi arată
                        Şuvoaiele ei trecătoare.

Practica călcatului de către urs pentru cei cu răceli şi reumatisme este scoasă în evidenţă în „Ursul”:
                         Să ies din iarba tăvălită
                         Şi să-mi mai simt odată trupul
                          Înfierbântat de paşii grei.

În „Păsările câmpului” analizează destinul păsărilor:
                        Păsările câmpului nu se ştie când mor
                        Le-ngroapă frunze şi le plânge vântul,
                        Dar sufletul de trupuri despărţit
                        Mai bântue o vreme prin copaci
                         În preajma cuibului unde-au trăit.

În „Cântecul cucului” reia legenda cântecului cucului:
                        Se strigă cucul singur a nu ştiu câta oară
                        Şi îşi răspunde singur strigându-se mereu.

În „Iluzionism” prinde naivitatea spectatorului în circ:
                        Jonglori de profesie toată familia
                        Mama e parteneră şi tata maestru
                        Noi ne uităm cum scoate-un peşte colorat
                        Din orice fel de animal terestru.

Ca poetă, autoarea este un produs al satului şi îşi trage sursa de inspiraţie din seva lui folcloristică.

Şi subsemnatul a scris versuri. Citez din imnul morţilor:
                        A-nvins durerea umbre şterse
                        Şi umbre-au renăscut pe rând
                        Şi iarăşi au murit grăbite,
                        S-au stins şi-au dispărut curând.
                        Din caldul nopţilor de vară                
                        Din pacea toamnelor târzii
                        A mai rămas melancolia
                        De vremuri vechi şi căi pustii.

Pompilian Gheorghe este în căutarea unor cadenţe poetice. Aceasta reiese din poezia:  „Prima pagină dintr-un album”:
                        În pagini de album, fecundul,
                        Părinte drag, ţi-ai spus cuvântul,
                        Să se reverse printre dealuri
                        Imagini, rânduri, fapte, daruri

Dacă adâncim şi mai mult munca culturală în contemporaneitate, notăm cinematograful sătesc care în sat a fost introdus în 1948. În prezent este utilizată ca operatoare Veronica Bulescu. Aparatul de radio a fost introdus în cămin în 1949 şi a fost unul din principalele mijloace de culturalizare. Televizorul a fost introdus în 1973. La culturalizarea maselor şi-au adus contribuţia din plin şi radioficarea care a fost introdusă în 1951. Am arătat în altă parte că am avut şi studio pentru difuzarea programului local. Din formele primare ale muncii culturale face parte şi corul înfiinţat la început de Bengescu cu elevii şcolii în 1909. În 1911-1912, Alexandru Manu pregăteşte coruri şi serbări cu elevii de la gimnazii. Aceste serbări constau şi din piese de teatru în care au jucat Costică al Grecului, Nae Ghilei, Floarea Mălăncioiu, în piesa „Soţul păcălit”, adaptare de învăţătorul Manu. Programul serbărilor consta din piese de teatru, coruri şi recitări. În 1921, Ion N. Diaconu, Ion Stătoiu, Ion Iancu, Petre şi Vasile Frăţilă, Marioara Manu, Elisabeta Mălăncioiu au înfiinţat societatea „Intima” care făcea turne prin satele vecine. Altă societate înfiinţată prin 1934-1935 sub numele de George Coşbuc a fost înfiinţată de Gheorghe Hera, Alexandru Dumitrache; alte echipe de teatru au fost cele ale lui Tiriniţă, ale lui Puecea şi ale lui Nicolae Dumitraşcu. În 1938, Gicuţă Dumitrache, Aurică State, Ion Popescu, Iulian Iorga, Nicolae Manu, Ion Dumitrache, Veruţa Dumitrache au interpretat „Maramă ori foc”. Gicuţă Dumitrache a regizat peste 100 de piese de teatru. Formaţia de teatru a Căminului Cultural în regia lui Gicuţă Dumitrache cu piesa „Aripă de rândunică” a fost finalistă la bienala I. L. Caragiale şi a luat premiul III pe ţară; au interpretat soţii Dumitrache, cu ficele amândouă, Nicolae Hera-Liţă, Nicu Marghitoiu, Nicu Dumitraşcu, Veronica Bulescu şi Ion Sandru. În 1971, aceeaşi formaţie a fost finalistă şi a luat premiul II pe ţară cu piesa „Deşteapta pământului”, cu soţii Dumitrache, Nicolae Hera-liţă cu fiica, Nicu Manghiţoiu şi Mihai Dumitrache. În 1972, a luat locul I la festivalul teatrului sătesc, cu aceeaşi interpreţi din 1971. În 1936-1940, preotul Nicolae Dumitrache organizează cor cu două şi patru voci. Gheorghe Proca, Alexandru Proca, Costică Manu, Nicolae Manu sunt câteva nume care au activat în acest cor. În anii 1947-1952, preotul Becuţ a organizat cor tot pe patru voci dar cu un ansamblu de 80 de persoane. Gheorghiţă Popescu sau Gheorghiţă al Tichii pe lângă că a fost bibliotecarul vechiului Cămin Cultural, era şi un bun cântăreţ din frunză. El a fost depistat de cunoscutul folclorist Costache Brăiloiu care i-a trimis o scrisoare pentru a se prezenta la Bucureşti fiind selecţionat pentru ansamblul folcloric din care făceau parte: Grigoraş Dinicu, Maria Tănase şi alţii, care urma să facă un turneu în străinătate, dar mama sa nu l-a lăsat.

 

---